E ceva aproape sacru în devotamentul și curiozitatea începătorului care iubește ce face:
Îmi amintesc de primul meu client în psihoterapie, o tânără domnișoară pe punctul de a intra în pre-adolescență(~10 ani). Nu am “vindecat-o”*, însă am fost atunci pentru prima oară martoră la impactul poverii transgeneraționale – în acest caz, istoricul mamei, secretul de familie și suferința ei ne-procesată care se manifestau ca simptome ale copilei.
Fiind începătoare în practica efectivă din cabinetul privat, eram și în supervizare în psihologie clinică (participam la grupuri de discuții asupra clienților, sub îndrumarea unui profesor supervizor). Îndemnată de profesorul supervizor am insistat atunci ca mama să se implice activ în terapia fiicei, însă a fost prea mult, prea repede: durea prea tare, nu era dispusă să divulge fiicei secretul de familie. Așa că au plecat din terapie după vreo 6 luni în care am lucrat cu zel: auto-cunoaștere, activare de resurse interioare, contact cu propriul corp, reziliență.
Iar eu am rămas cu câteva lecții foarte importante, confirmate și reconfirmate ulterior de profesori-psihologi cu vastă experiență, cât și de propria mea experiență în practica acestor 5 ani**:
1 – pentru copiii până în 11-13 ani este vitală implicarea familiei/ părinților/ mamei în psihoterapie pentru decriptarea a ce înseamnă simptomele în plan metaforic, pentru a repara atașamentul din copilarie sau pur și simplu pentru a face acasă să fie un mediu propice creșterii, dezvoltării, vindecării – din adolescență, pentru că în mod firesc începe procesul diferențierii de ceilalți și al dez-idealizării părinților, copilul are mai multe șanse să își găsească echilibrul fără ca părintele să fie neapărat implicat activ în procesul psihoterapeutic (își dezvoltă abilități, competențe psihologice care îl pot ajuta să facă față și unui mediu toxic asupra căruia nu are control – nu fără suferință, dar cu reziliență);
2 – când un copil este adus în terapie, chiar dacă părintele nu participă activ, tot participă de acasă: adesea îl va influența într-o direcție sau alta, dacă să continue sau nu cu psihoterapia, dacă să aibe încredere sau nu în psihoterapeut sau în psihoterapie etc
3 – copilul până în 7 ani în special, dar în general cam până la 11 când intră în pre- adolescență, absoarbe emoțiile părinților și le manifestă în felul lui, fără să știe nici el de unde i se trag simptomele – mai apoi, în (pre)adolescență, copilul reflectă prin simptome mai degrabă dinamica de familie, conflictele, relația cu părinții;
4 – părinții au nevoie uneori (sau deseori?) de psihoterapie mai mult decât copiii lor și este de dorit să fie direcționați către un alt psihoterapeut decât cel al copilului;
5 – psihoterapia copilului este atât de delicată tocmai pentru că nu e de ajuns ca micuțul să pacteze cu psihologul, să se simtă înțeles și securizat de acesta, ci este necesar ca și părintele să pacteze cu psihologul, și la rândul lui să se simtă înțeles și securizat de acesta – ceea ce de multe ori este dificil de obținut dat fiind că de multe ori simptomele copilului îi aruncă în față părintelui ce nu a rezolvat;
6 – rolul de mamă din viața personală m-a ajutat să înțeleg că sprijinind părinții/ adulții să fie părinți mai buni/suficient de buni*** pentru copiii lor, le facem copiilor cel mai prețios cadou posibil!
7 – nu este vina nimănui: simptomul copilului poate că își are rădăcina în lumea interioară a părintelui, însă și lumea interioară a părintelui își are rădăcina în istoricul părinților lui, și tot așa – de aceea scopul este să conștientizăm și să muncim pentru a rupe ciclul transgenerațional, iar nu să căutăm vinovați.
Cu drag,
Psiholog Ioana Neacșu 🌱
#psihoterapie #ritmultau #parenting #psihoterapiecopil #psihoterapieadolescent #transgenerational #secret
*Vindecarea este un proces, iar nu o finalitate, iar în psihoterapie suntem mai degrabă coechipieri în această călătorie a vindecării.
**Luna aceasta împlinesc 5 ani de când profesez. De altfel, mi-a luat 5 ani să înțeleg că și anii din-nainte au fost tot ani ca psiholog, chiar dacă nu am profesat efectiv (voluntariat, studenție, maternitate, formări profesionale).
***Vă amintesc că un copil are nevoie de părinți “suficient de buni”, iar nu perfecți! (pentru că, desigur, părinți perfecți nu există). Depinde, firește, și de sensibilitatea personală a copilului/adolescentului dacă și în ce măsură va fi afectat de mediu.
{Fotografie este din perioada “primului meu client”, 2018}
