…Cum era să ajung pirat?
Era o sâmbătă dimineața, când mă odihnisem bine, dar totuși mă grăbeam…
Am stat mult să mă gândesc după – Cum mi s-a întâmplat asta? De ce tocmai acum?
Și mi-am amintit de #metafora despre îngrijirea copiilor într-un avion – ca părinți mai întâi trebuie să ne punem noi masca de oxigen în caz de pericol, iar abia mai apoi copilului; pentru că nu-l mai putem ajuta deloc pe cel mic dacă nu avem întâi grijă de noi înșine!
Așa că mi-am găsit răspuns: pentru câteva momente, teama că fiul meu ar putea fi în pericol m-a făcut să nu mai fiu atentă la #siguranța mea.
M-am împiedicat. Am căzut. M-am lovit în arcadă.
M-am ridicat disperată strigând după el – era bine, dar eu nu (mai) eram bine.
După acest incident, fiul meu a tot desenat spontan, cum nu mai făcuse niciodată… pirați! Întâi pe coperta culegerii de mate – “Uite i-am făcut pe toți pirați!” Apoi pe coperta culegerii de limba română – “Îți place? Sunt pirați!” #parenting #rezilienta
…Chiar și plușul lui Capibara era pirat!
Toți aveau un ochi acoperit.
Acesta a fost modul lui spontan, natural, de a integra emoțional experiența spaimei că eu sunt rănită. Am admirat reziliența lui și l-am lăsat să facă ce are de făcut.
Iar eu m-am bucurat că nu am devenit ‘pirat’.
A trebuit totuși să mă machiez multe zile și eu chiar nu mă pricep la asta – obișnuiam să citesc romane de Dostoievski când celelalte adolescente își dezvoltau abilități de machiaj estetic…
…Și a trebuit să “diger” toate emoțiile:
💔 Rușine – că s-a întâmplat în public, că ar spune ceva despre mine ca persoană – împiedicată, neatentă, neregulă – toate răni cu care majoritatea dintre noi creștem de mici copii;
💔 Vinovăție – că m-am grăbit, că nu am avut mai multă grijă de mine, că am greșit față de mine, că mi-am pus fiul într-o situație riscantă și pentru el, nu doar pentru mine;
💔 Teamă – că voi fi judecată, luată în râs, că voi arăta respingător, că mă voi vedea desfigurată, că îmi voi speria copilul cu chipul meu, că voi avea dureri și probleme medicale;
💔 Frustrare – că nu pot da timpul înapoi să fac lucrurile altfel, că nu am un control mai bun asupra corpului meu, că nu știu să folosesc machiajul, că pierd timp suplimentar cu această îngrijire;
💔 Furie – pe mine, pe situație, pe “obiectele” care m-au împiedicat și de care m-am lovit – pentru că nu avem spații corespunzătoare pe care să circulăm ca pietoni;
💔 Tristețe, multă tristețe…
Dar am simțit și …
💗 Recunoștință – pentru că nu mi-am spart dinții, nu mi-am scos ochiul, nu am avut simptome de daune cerebrale;
💗 Compasiune față de mine – pentru durerea fizică, pentru neputința mea, pentru rușinea și vinovăția care m-au făcut să mă retrag și să împărtășesc cu ceilalți doar în ritmul meu, pe măsură ce m-am simțit pregătită;
💗 Compasiune față de ceilalți – pentru toți cei care sunt răniți și trebuie să își îngrijească rănile și să continue să trăiască, să muncească, să își îngrijească casa și copiii, pentru cei care trăiesc cu urmele accidentelor și teama de privirile celorlalți asupra lor;
💗 Empatie – față de poveștile dureroase ale persoanele care mi s-au deschis de-a lungul timpului despre cât de tare i-a impactat chiar și un “accident mic” la nivelul identității și acceptării de sine;
💗 Apartenență și conexiune – cu toate persoanele cunoscute sau necunoscute care m-au făcut să simt că “nu e nici o rușine”, că “se mai întâmplă” și că “nu sunt singura”.
‘Magia’ aceasta o creăm și noi în terapie: împărtășim cu voce tare, acceptăm și normalizăm experiențele ca fiind profund umane, pentru că așa și sunt! De multe ori e tot ce avem nevoie.
Psihoterapeut Ioana Neacșu
Și dacă totuși ‘devenim pirați’ pentru o vreme scurtă sau mai lungă – dacă suntem răniți, dacă suntem schimbați fizic în moduri care ne afectează social – ce putem face să ne fie mai bine?
Știți deja:
Să fim blânzi cu noi înșine: să ne dăm timp pentru a sta cu toate emoțiile care vin, să ne dăm timp pentru a ne vindeca și fizic, și emoțional.
A ne da timp, a ne lăsa în ritmul nostru, nu doar că ne dă spațiu pentru vindecare, ci ne oferă IUBIRE de sine – “medicamentul” de care avem cea mai mare nevoie când suntem vulnerabili.
…Și dacă mai avem și pe cineva blând și cald alături de noi…suntem cu adevărat binecuvântați!
Cu drag, Psihoterapeut Ioana Neacșu 🌱
Despre afectarea identității corporale ca o pierdere personală și doliul generat de accidente am scris și în acest articol: Suferința sau durerea emoțională: Trăiesc o pierdere? Cum de mă simt în doliu?
