Ajunge câteodată la urechile mele câte un gând al partenerilor doamnelor cu care lucrez. Cel mai probabil acel gând sună cam așa:
1. Ce pot să fac eu? Ceilalți trebuie să se schimbe!
2. Oricum nu cred că mă pot schimba!
3. E prea târziu să mă schimb!
4. Durează prea mult să mă schimb!
5. O să îmi treacă de la sine, o să se rezolve de la sine!
6. O să (îmi) fie mai bine pe măsură ce trece timpul!
7. Nu vreau să mă schimb, îmi place de mine așa cum sunt!
8. Așa sunt eu, ce să schimb?
9. Nu vreau să știe oricine de problemele mele; problemele mele sunt doar ale mele.
10. Nu merg eu la terapie să îmi spună un străin ce să fac!
Așa că mi-am propus să scriu despre aceste Mituri din terapie care… ne împiedică să mergem la terapie! Veți vedea că nu este o pledoarie pentru a vă convinge că trebuie să mergeți la terapie, ci doar explicații bazate pe cunoștințele și experiența mea din practica de psihoterapeut.
Mesajul meu este următorul: Ești în siguranță să mergi la terapie, îți poate face bine.
Citește și apoi te poți convinge chiar tu însuți.
1. Ce pot să fac eu? Ceilalți trebuie să se schimbe!
Pentru ca psihoterapia să funcționeze un prim pas este să îți asumi responsabilitatea pentru propria persoană, pentru propria viață, deciziile tale și reacțiile tale. E adevărat că nu îi putem schimba pe ceilalți, însă putem schimba modul în care reacționăm la ceea ce ne spun sau ne fac ceilalți. În plus, adesea când tu faci schimbări importante în privința propriei tale persoane și a vieții tale, și cei apropiați ție tind să se poarte diferit cu tine sau chiar să preia din modelul tău de funcționare mai sănătoasă.
2. Oricum nu cred că mă pot schimba!
Schimbarea este dificilă pentru că presupune efort și constanță pentru a crea noi obiceiuri, noi strategii de a face față la stres, noi moduri de a comunica. Toate acestea presupun crearea unor noi tipare neuronale, noi cărări care cu cât sunt mai des parcurse cu atât devin mai bătătorite, până devin un fel de autostrăzi rapide către starea de bine. Deci, practic, ne re-modelăm creierul folosindu-ne de mintea noastră.
3. E prea târziu să mă schimb!
Ceea ce puteai face în trecut și nu ai făcut, nu mai poți schimba. Însă poți începe să faci schimbări în prezent. Căci și peste 5 ani va fi și mai târziu decât acum, deci ACUM este mai devreme decât oricând în viitor. Timpul continuă să treacă fie că decizi să schimbi ceva acum sau să regreți câțiva ani mai tarziu, așa cum poate regreți acum în legătură cu trecutul. Dacă începi acum să depui efort pentru a schimba ceea ce te nemulțumește cu siguranță că peste 5 ani vei fi recunoscător uitându-te în urmă.
4. Durează prea mult să mă schimb!
Schimbarea majoră pe care ți-o dorești va dura o vreme, așa este. Imaginează-ți că ești la baza unui șir de scări și privești până sus, la finalitatea lor. Va dura să urci. Însă cu fiecare treaptă vei fi mai aproape de locul unde vrei să ajungi. Să avansezi chiar și o singură treaptă presupune o schimbare. Poate că nu este schimbarea pe care ți-o dorești, însă face parte din ea. Savurând fiecare mică victorie – am mai urcat o treaptă, și încă una – învățăm să avem răbdare cu schimbarea noastră. Nu mai pare “prea mult, prea greu”.
5. O să îmi treacă de la sine, o să se rezolve de la sine!
Dacă te prefaci că problema nu există, nu înseamnă că va dispărea de la sine. A nega problema doar o aruncă sub preș, pentru o vreme. Deși uneori pare că a nu vorbi despre probleme le scade puterea asupra ta, tăcerea și ținerea sub secret a suferinței ajunge să se facă auzită în moduri subtile: fie căutăm să amorțim disconfortul emoțional prin adicții (alcool sau alte substanțe, jocuri de noroc sau alte obiceiuri compulsive precum consumul de pornografie sau shoppingul excesiv, sau chiar prin scufundarea în muncă), fie corpul începe să dea semne de boli acute sau/și cronice care trădează stresul cronic prin care trece de o bună vreme, fie psihicul începe să fie atât de uzat de ținerea sub presiune a problemelor că începe să reacționeze exagerat la mici dificultăți, prin izbucniri sau gesturi care indică instabilitate emoțională.
Emoțiile tind să se estompeze la scurt timp după apariția lor, însă când vine vorba de apariția continuă a unei stări emoționale de disconfort, aceasta tinde să prindă contur în interiorul nostru, să ne preocupe și să devină o problemă ce nu poate trece de la sine.
6. O să (îmi) fie mai bine pe măsură ce trece timpul!
Avem într-adevăr un sistem interior de adaptare la stres și tindem să ne recuperăm de la sine după multe situații dificile. Timpul trece și uneori chiar simțim că suferința se estompează, însă alteori doar o împingem departe de noi și suferința se ține scai: vrea să comunice cu noi despre ceva ce doare și nu are de gând să plece până nu o ascultăm! Uneori, avem alături mentori sau prieteni care ne sprijină să găsim alinare, alteori însă ne creăm niște povești interioare care ne produc suferință continuă: credem că suntem de neiubit, credem că lumea e rea, credem că toate femeile la fel, credem că bărbații sunt infideli, credeam că oricum nu suntem în stare de nimic, și de fapt învățam să ne resemnăm, să fim victime ale altor persoane sau situații, continuând să retrăim o durere din trecut și în prezent. Se mai numește aceasta vindecare?
7. Nu vreau să mă schimb, îmi place de mine așa cum sunt!
Cu siguranță că suntem atașați de identitatea noastră de sine și ne plac anumite caracteristici care ne descriu și ne definesc de-a lungul vieții, ajung să facă parte din cine suntem! Problemele apar când suntem atașați de aspecte care ne dăunează în relație cu sine (cum ar fi perfecționismul care poate duce la burn-out) sau în relație cu ceilalți (cum ar fi rigiditatea mentală sau a ține cu dinții de părerile și principiile tale, care poate duce la destrămarea relațiilor sau chiar la a deveni agresor). Schimbarea nu presupune să renunți la identitatea ta, ci să rafinezi, să cizelezi anumite părți din tine care îți creează suferință!
8. Așa sunt eu, ce să schimb?
Încă de la vârsta de 18-19 ani avem o personalitate cu tipare de relaționare și funcționare, cât și un caracter cu valorile și principiile care ne ghidează viața. În mod ideal, ceea ce facem ulterior, trecând prin viață, este să ne adaptăm în acord cu experiențele de viață încât să trăim cât mai sănătos și armonios în propriul corp, în relație cu cei dragi, la locul de muncă și în timpul nostru liber. Spun ‘în mod ideal’ pentru că adaptarea este cea care ne ajută să trăim în prezent, să luăm cele mai bune decizii bazate pe contextul nostru de viață.
Însă, atunci când nu ne adaptăm, ci trăim din inerția convingerilor pe care le avem încă din adolescență sau din copilărie, riscăm să ne facem rău (adicții, probleme de sănătate) sau să vătămăm oamenii dragi (relații abuzive, toxice, parenting nesănătos), deși intențiile noastre sunt cele mai bune. Până la urmă iubim cum știm noi mai bine. Dacă am primit iubirea de care aveam nevoie, cu siguranță vom fi mai deschiși spre a ne schimba și adapta în modurile în care viața de provoacă să o facem: spre binele nostru și al celor dragi nouă.
9. Nu vreau să știe oricine de problemele mele; problemele mele sunt doar ale mele.
Una din temerile persoanelor care ezită să ceară sprijin psihologic este teama de a fi judecați: vorbind cu un psiholog ne simțim vulnerabili în fața unei persoane străine, pe care probabil tocmai am întâlnit-o pentru prima oară; e firesc să îți fie greu să te deschizi și să împărtășești cele mai delicate probleme care te-au îngrijorat și frământat înainte să ajungi la cabinet.
Rolul psihoterapeutului este acela de a oferi sprijin emoțional, ceea ce implică să te asculte cu atenție și acceptare, să te întrebe despre tine și să te lase să spui doar atât cât simți. S-ar putea să fi chiar surprins de modul în care reușești să te deschizi și să vorbești, deși abia v-ați cunoscut: cadrul terapeutic este unul care te face să te simți în siguranță, îți menține confidențialitatea și anonimatul, doar psihoterapeutul te cunoaște așa cum te lași cunoscut și se străduiește să te înțeleagă cât mai bine pentru a-ți oferi sprijinul de care ai nevoie.
10. Nu merg eu la terapie să îmi spună un străin ce să fac!
Ai putea crede că motivul pentru care te vezi cu un psihoterapeut este pentru ca tu să îl întrebi “Și acum ce să fac?” – în realitate, chiar dacă vei adresa această întrebare, răspunsul îl vei obține tot din interiorul tău. Rolul psihoterapeutului este de a te ghida prin întrebări și observații pe baza a ceea ce îi povestești pentru ca tu să îți clarifici ceea ce te supără și pentru a avea o perspectivă diferită asupra problemei cu care te confrunți. Atunci când reușești să vezi problema din mai mult puncte de vedere ai posibilitatea de a alege din mai multe alternative și nu te mai simți blocat în acea situație.
Intervențiile psihoterapeutului pot veni sub formă de recomandări privind sănătatea mintală (repere pentru îngrijirea de sine) și sănătatea relațională (repere privind o relație de cuplu armonioasă, repere de parenting sănătos, repere generale privind relaționarea cu alte persoane). Astfel, aceste recomandări nu reprezintă prescrierea unui tratament sau sfătuirea în privința unor decizii de viață, ci repere privind alegerea atitudinii, gesturilor ai acțiunilor care să sprijine modul în care Tu Alegi că îți dorești să trăiești. Pentru că nu de puține ori credem că știm bine ce vrem și totuși acționăm împotriva a ceea ce ne dorim, reperele sănătoase pot reprezenta farul de lumină care să ne ghideze.
Te regăsești în vreunul din aceste gânduri și mituri?
Dar partenerul tău de viață?
Dacă ai și alte gânduri care te împiedică să ceri ajutor atunci când ai nevoie, scrie-mi pentru a adăuga în acest articol informații utile pentru persoanele care, poate ca și tine, au nevoie de încredere că Psihoterapia sau Consilierea psihologică le poate face bine.
Te aștept cu drag să ne cunoaștem!
Psihoterapeut Ioana Neacșu 🌱
