În ritmul meu am revenit la depănarea de amintiri de acum 10 ani: 2016 va rămâne pentru totdeauna un an extrem de important pentru mine, anul în care am devenit mamă. Iar această experiență a contribuit major la modul în care m-am raportat ulterior la profesia mea ca psiholog clinician și psihoterapeut: cu umanitate, cu empatie, știind că oricâte studii ai avea, experiența e imbatabilă.
La început de 2016 eram însărcinată cu fiul meu în 4 luni și începusem să anunț în stânga și în dreapta că voi fi mama unui băiețel.
Eram studentă în anul II de Master în Psihologie Clinică în cadrul Universității din București și era al 5-lea an în care locuiam într-un cămin studențesc alături de cea care mi-a devenit dintre cele mai bune prietene.
Voluntariam în cadrul Asociației P.A.V.E.L în Institutul Oncologic din București, secția oncologie pediatrică, îmi făceam partea practică a disertației de masterat “Efectele meditației mindfulness asupra pacientelor oncologice adolescente”, și lucram în “timpul liber” ca shadow (însoțitor școlar) pentru un adolescent cu tulburare în spectru autist.
Eram foarte activă, trecuseră puținele grețuri și slăbiciunea primului trimestru de sarcină și mă simțeam foarte bine în corpul meu. Uneori, aveam stări de euforie inexplicabile, cu siguranță asociate sarcinii.
Mergeam la cursurile de master în sediul de la Politehnică, mergeam la Fundeni la Institutul Oncologic, mergeam la cursuri de yoga la Grupul Național de Studiu și Practică Yoga (GNSPY).
Începusem să fac yoga cu un an înainte, în ianuarie 2015, inițial inspirată de colega mea de cameră care făcea niște streching înainte de exercițiile fizice intense pe care le făcea în camera de cămin.
Ulterior printr-o altă prietenă am aflat de cursurile de yoga GNSPY și am continuat să fac yoga cu ei până în săptămâna 36 de sarcină.
Bebelușul meu era încă din pântec foarte activ, simțeam un atașament puternic cu el încă de atunci, însă și bruiaje venite din contextul social în care mă aflam: urma să fiu mamă singură.
În pregătirea nașterii am mers câteva săptămâni la un curs prenatal ce implica învățare teoretică, exerciții fizice și exprimarea artistică a stărilor emoționale din sarcină. Am fost luată sub aripa acestor persoane blânde care m-au ghidat și m-au sprijinit în devenirea mea ca mamă.
Pe 1 iunie am aflat că ceea ce simțeam erau contracții și uterul meu se pregătea de naștere. După un travaliu lung în care m-am plimbat, m-am văzut cu prieteni în parc, am scris ultimele corecturi la disertație și am trimis-o profei, la miezul nopții (din data de 2 spre 3 iunie) m-am ridicat de pe canapea și mi s-a rupt apa. Exact ce nu aș fi vrut: să trec prin travaliul activ nedormită și să țin treji oameni pe lângă mine.
În data de 3 iunie, la 6 dimineața, a venit pe lume fiul meu, Ilan. Cântau vrăbiuțele și răsărise soarele. A fost o naștere blândă, complet naturală, asistată doar de persoane în care aveam deplină încredere. A decis să iasă cu o mânuță pe cap și cu…4.040 grame. Am fost în beatitudine de la hormonii nașterii și nu am dormit multe ore, privindu-l cum doarme lângă mine.
Două săptămâni mai târziu mi-am prezentat disertația cu el la sân, alăptându-l pentru că plângea, probabil, din pricina căldurii. Nu gândeam rațional, nu mă puteam dezlipi de el.
Apoi s-a dovedit că nici el de mine: Am născut un copil-orhidee care avea nevoie să doarmă în contact cu o ființă umană. Continuu. A durat mult, mult până când a devenit copilul-păpădie de azi, adaptabil (dar cu sensibilități pe care doar noi, apropiații, le știm bine).
Prima dată când am ieșit cu el din casă, în marsupiu, m-am simțit extraterestru: extrem de vulnerabilă, având cu mine ceva atât de mic și prețios ce până atunci fusese în siguranță deplină în pântecul meu.
Foarte curând după finalizarea disertației m-am mutat înapoi în Pitești, la părinții mei, pentru a primi ajutor ca proaspătă mămică. Adaptarea la mutare, finalizarea studiilor, lipsa partenerului și prietenilor au făcut primele luni de maternitate cu atât mai dificile.
Creșteam un bebeluș cu nevoi ridicate (high-needs baby) despre care a trebuit să aflu din cărți că există pentru a nu mă mai simți vinovată când toți ceilalți sugerau că am făcut sau fac eu ceva greșit “de este așa needy“. Mi-a fost utilă și psihologia la ceva: să caut informații, să accept situația așa cum este.
A plâns până pe la 4 luni aproape zi de zi, zeci de minute în șir, și ziua și noaptea, greu de alinat cu orice am fi încercat. Cel mai mult îl liniștea să îi cântăm în timp ce ne mișcam/mergeam/dansam cu el în brațe (când eu, când mama). Și alăptarea la cerere, unde nu aveam înlocuitor.
Dacă vara a fost atât de grea din pricina plânsului și căldurii, în toamna lui 2016 l-am scos mai mult la plimbare, mi-am tuns părul pentru a mă putea îngriji mai bine și m-am simțit mai bine intrată în rolul de mamă, mai abilă, mai competentă.
Sfârșitul anului 2016 mă găsea într-o perioadă vulnerabilă emoțional: în pragul vârstei de 25 de ani și cu primele semne de anxietate de separare a bebelușului meu care voia tot mai mult cu mine și avea tot mai multă autonomie pentru a mă urmări oriunde mergeam.
“…cumva anul acesta a părut mai mult despre el, decât despre mine. A fost în burtică, și-a făcut glorios intrarea(ieșirea?) în lume și m-a anexat la propria lui existență. Ai zice că m-am topit în dragoste de mamă și ia-o pe Ioana de unde nu-i! Sunt, sunt, sunt. Mi-am amintit meditând, căci uitasem și eu. Mă reconturez ușor, ușor: Topită fiind e mai ușor decât să te aduni bucățică cu bucățică. De aceea recomand iubirea. Și reamintirea. De Sine. Din nou și din nou. La mulți ani pe Mama Pământ! ” (31 decembrie 2016)
Dacă aș fi putut să îi trimit un mesaj Ioanei din 2016, i-aș fi povestit cât de multe o va învăța furtuna maternității: răbdarea, iertarea, fermitatea, empatia, dedicarea, iubirea autentică.
Mi-aș fi dorit să fi știut că voi ajunge din nou să mă simt eu însămi, în pielea mea.
Mi-aș fi dorit să știu că la un moment dat va deveni mult, mult mai ușor să fiu mamă.
Mi-aș fi dorit să știu că voi putea fi iubită din nou ca femeie, că mă voi reîndrăgosti, și chiar de bărbatul pe care l-am admirat mereu ca prieten.
Mi-aș fi dorit să fi știut atunci că, da, efortul meu de a menține pacea va face ca fiul meu să aibă nu un tată, ci chiar doi.
Mi-aș fi dorit să fi știut că voi reuși să lucrez ceea ce visasem: psihoterapeut în cabinetul meu.
Mi-aș fi dorit să fi știut că experiența mea de viață, așa grea și neobișnuită cum a fost, va fi tocmai comoara ce mă va face empatică și caldă cu părinți și copii (exteriori și interiori).
Mi-aș fi dorit să fi știut că am luat cele mai bune decizii… Oh, stai. Asta chiar am știut-o mereu: am simțit-o până în măduva oaselor.
Și de aceea îi mulțumesc din suflet Ioanei din 2016 că, așa tânără și necoaptă cum era, a știut să își asculte mai întâi de toate Intuiția.
Cu drag, Ioana din 2026
{Fotografii realizate în 2016 de Dorina Constantin ❤️}
