“O să fiu mămică.”

Decizia de a fi părinte îți marchează traseul vieții, schimbând treptat toate proiectele de viitor pe care ți le imaginase-i: în loc de doi vom fi trei! (la masă, la film, la plajă, la cumpărături, la somn…și cam peste tot)

Dar dacă vom rămâne doar doi?

“O să fiu (tot) mămică!”

Decizia implică aceeași amploare a schimbării, doar că… ne schimbăm diferit.

Fiecare copil “are” (în mod firesc) o mamă și un tată: verbul “a avea”‘ desemnează însă doar existența biologică a părinților, “bagajul” genetic din care copilul va prelua ceea ce îl face pui de om ca toți puii de oameni, precum și caracteristici fizice specifice, tendințe psihologice și aspecte inconștiente transmise genealogic atât din partea mamei, cât și a tatălui.

Astfel, deși copilul “are” ambii părinți, copilul crescut într-o familie monoparentală este numit adesea “fără tată” sau, mai rar, “fără mamă”. Dincolo de realitatea biologică, în fiecare clipă a vieții noastre suntem amprentați psihologic de realitatea cotidiană. Pentru că întâlnim mai adesea familia monoparentală alcătuită din mamă și copil, comparativ cu familiile în care mama este cea absentă fizic, am ales să direcționez informațiile către această realitate. Ce este, deci, o mamă singură?

Mama și sensul vieții

O mamă singură este o mamă ca toate mamele. Cu siguranță că provocările maternității sunt diferite atunci când partenerul este absent sau doar ocazional prezent în relația cu copilul, însă mama rămâne mama. Pentru copil nu va fi vreodată “mamă singură”, ci MAMA. 

Din perspectiva normei sociale și a trăirilor interioare, lucrurile stau cu totul diferit. Dublarea responsabilității, rușinea sau/și autoculpabilizarea de a fi mamă singură, neîncrederea în propriile resurse de a-și crește și educa copilul, precum și devalorizarea în lipsa unui partener relațional sunt doar o parte din dificultățile psihologice cu care mama singură se poate confrunta – pe lângă provocările inerente creșterii unui copil.

Totuși, nu aceste dificultăți în sine dictează viziunea asupra vieții, deciziile și creșterea propriului copil, ci modul în care alegi să te raportezi la experiențele tale. Altfel spus, capacitatea ta de a oferi chiar și experiențelor profund tulburătoare o semnificație care să contribuie la dezvoltarea ta personală va fi cea care va crea fundalul creșterii propriului copil.

“Ca părinte, faptul de a da sens vieții tale este important, deoarece te va ajuta să ai relații flexibile și să fii în empatie emoțională cu copiii tăi. Dând un sens coerent istoriei tale personale, vei putea să oferi tipul de experiență care ajută copiii să dea un sens propriilor vieți.” 

(citat din “Parentaj sensibil și inteligent. Să ne înțelegem pe noi înșine, pentru a crește copii fericiți” – Daniel J. Siegel și Mary Hartzell)

☀ Așadar, faptul de a-ți construi o poveste de viață cu sens, îți oferă ție coerența sau armonia interioară, iar copilului contextul propice pentru a da sens propriei sale istorii de viață. Cu sau fără tată (biologic sau adoptiv), copilul beneficiază în primul rând de modelul atitudinal al mamei: modul cum aceasta interpretează experiențele trecute conectându-le cu cele prezente și cu o proiecție în viitor oferă posibilitatea de a extrage din provocările de viață, precum despărțiri sau decese, atât resurse interioare (determinarea, empatia, reziliența etc) cât și exterioare (conectarea cu ceilalți, valorizarea mediului și contextului social etc).

Problemele nerezolvate pot crea incoerențe în istoria ta personală: în cazul mamei singure resentimentele față de tatăl biologic pot contribui la “bruierea” emoțională a sensului experiențelor prin care a trecut.

Resentimentul și iertarea

Resentimentul sau… ne-am blocat în “de ce?”

Resentimentul este un reciclaj permanent al stărilor noastre sufletești ostile, ca o mânie îndelung reținută, insuflată continuu, renăscând fără încetare din propria cenușă, asemenea unei sinistre păsări Pheonix… (1)

În resentiment se pierde unul dintre rarele beneficii ale mâniei: aceasta din urmă ne împinge în general spre acțiune. În vreme ce resentimentul este deseori o mânie avortată, în care proferarea de injurii și gesticulații lăuntrice înlocuiesc discuția și explicația cu persoanele vizate.

Totuși – chiar dacă faptul de a ne revolta, faptul de a ne exprima mânia potolește starea de spirit pe termen scurt (pentru că este mai bine decât frustrarea de a nu acționa sau de a nu spune nimic atunci când ne simțim enervați) – pe termen lung, mânia devine toxică: crește riscul de moarte subită, atât prin accident cardiac, cât și la modul general. De asemenea, ostilitatea față de ceilalți, mâniile resimțite, dar neexprimate, pe scurt toate stările sufletești de resentiment sunt cardiotoxice. (1a, 1b)

Resentimentul poate fi punctual la fiecare din noi, ca reacție la un eveniment de viață, cum este divorțul, despărțirea sau infidelitatea unuia dintre parteneri.

Ceea ce determină ca evenimentele să ne facă ostili și nu triști este faptul că atribuim celorlalți responsabilitatea. Dacă ne percepem supărările ca fiind legate de ghinion sau de destin, vom fi mai curând triști; dacă le percepem ca venind de la noi înșine, vom avea stări sufletești de auto-devalorizare; dar dacă vom crede că ele vin de la alții, atunci va apărea resentimentul. Există, totuși, deseori în resentimentele noastre un resentiment împotriva noastră, un regret de a nu putea fi mai buni. (1)

Cum transformăm resentimentul?

Pema Chodron, călugăriță budistă, notează următoarele: “Dacă nu întreținem focul mâniei sau focul dorinței vehemente vorbindu-ne nouă înșine, atunci acest foc nu are niciun combustibil ca să se alimenteze. Își atinge punctul maxim, apoi se stinge. Se spune că orice lucru are un început, un mijloc și un sfârșit, dar atunci când începi să blamezi pe altcineva și să îți vorbești ție însuți, se pare că lucrurile au un început și un mijloc, dar nu și un sfârșit.” (1c)

Diferite lucrări au putut demonstra că faptul de a rumina mânia în modul de funcționare “de ce?” (“De ce mi-a făcut asta?”, “De ce atâta ură?” etc) va produce o cronicizare a resentimentului și o mai mare frecvență după revenirile gândurilor sau ale amintirilor legate de evenimentul inițial. Ca întotdeauna pentru a evita ruminația, este preferabil să începem să reflectăm asupra lui “ce?” și “cum?”: “Ce s-a întâmplat în mod exact?”, “Cum s-a pornit totul?”, “Cum am resimțit și am înțeles lucrurile?” etc. (1d)

Unele lucrări au demonstrat că a face efortul de a reflecta asupra ceea ce s-a întâmplat adoptând punctul de vedere al celorlalți (cum ar fi înțeles și ar fi descris situația cineva din afară? și persoana sau persoanele cu care sunt în dezacord cum au putut să o trăiască la rândul lor?) permite o diminuare a resentimentului, o mai mică frecvență a gândurilor și a amintirilor intruzive legate de problemă și un nivel de stres corporal mai puțin ridicat (numeroase variabile legate mai ales de ritmurile respiratorii și cardiace). (1e)

☀ Astfel, este necesar să lucrăm în acest fel asupra ruminațiilor nostre ostile pentru a le evita consecințele în sfera comportamentelor, influențând percepția copilului nostru asupra celuilalt părinte de multe ori prin distorsiuni negative (egoist, iresponsabil, nepăsător etc) și asupra a ce înseamnă o relație de cuplu în general (cuplul ca “război pentru putere”, cuplul ca “o comunicare pașnică, chiar în absența iubirii”, cuplul ca “generator de suferințe” etc).

Iertarea ca reglaj emoțional

Iertarea este un proces de liniștire psihologică în lipsa căruia resentimentele și incapacitatea de a ierta vor reprezenta suferințe supra-adăugate la rana inițială.

A ierta nu înseamnă a scuza, a amnistia sau a absolvi: în iertare, nu negăm greșeala sau ofensa, ci hotărâm să nu mai vrem să ne răzbunăm. Aceasta nu atrage câtuși de puțin după sine relativizarea agresiunii pentru a putea ierta. Și nici obligația de a se reconcilia: iertarea poate fi o hotărâre privată, neexprimată față de un ofensator pe care putem decide să nu îl mai revedem de altfel, niciodată. Și nici dorința de a primi scuze: dacă acestea din urmă sunt de cele mai multe ori benefice, putem și trebuie să hotărâm să iertăm mai întâi pentru noi înșine, pentru a ne elibera noi înșine de ură. În sfârșit, iertarea nu este amnezie sau uitare: nu se uită cele întâmplate. (1)

Terapeuții consideră că există două faze: una numită de “iertare decizională”, momentul în care persoana înțelege că este prizonierul resentimentului și al dorinței de răzbunare și, deci, de două ori victimă a celor suferite; apoi, o fază de “iertare emoțională” în care are acces la o integrare profundă a demersului de a ierta, nu numai conceptuală sau de principiu. (1f) Așa cum resentimentul transformă în mod negativ și dureros persoana care nu iartă, “iertarea este un proces lăuntric care transformă persoana care iartă” (1g). Astfel, iertarea este considerată ca o unealtă foarte puternică de reglare a echilibrului emoțional. (1)

☀ Așadar, ca părinte, oferind copilului tău modelul capacității tale de a ierta îi oferi simultan un model al reglajului emoțional care îi va fi atât de util de-a lungul vieții.

Ceea ce tu, ca mamă, nu-i poți oferi prin simpla ta prezență conținătoare și iubitoare este…modelul masculin.

Modelele umane: masculin și feminin

Deși ca ființe umane înglobăm ambele polarități masculin-feminin, în mod firesc avem o identitate de sex-rol bine definită, masculină sau feminină. Ca mamă, îi poți oferi copilului repere privind cum anume este o persoană de sex masculin, însă contactul direct cu un bărbat îi va oferi pe lângă normele sociale ale masculinului, o gamă mai diversă de aspecte atitudinale și comportamentale, precum și aspecte subtile ale masculinității.

Fie că ești mama singură a unui băiat, fie a unei fete, copilul tău va avea nevoie în egală măsură de o prezență masculină, întrucât ne dezvoltăm sentimentul de sine atât prin identificarea cu părintele de același sex, cât și prin diferențierea de părintele de sex opus.

În psihologia dezvoltării copilului se afirmă, în sensul imortanței ambelor modele – masculin și feminin, fazele dezvoltării sexuale descrise de către Sigmund Freud (părintele psihanalizei). Între (aproximativ) 3-6 ani copilul se află în etapa corespunzătoare complexului Oedip (pentru băieți) și, respectiv, complexului Electra (pentru fete). Această etapă presupune faptul că băiatul/fata va nutri dorința inconștientă de a lua locul părintelui de același sex (de aici derivă afirmațiile precum “Când voi fi mare mă voi căsători cu mama/tata!”), simțind uneori gelozie sau ostilitate față de părintele de același sex. Acesta este un proces psihologic (inconștient) firesc care se finalizează cu trecerea copilului de la imaginație la realitate: în lipsa posibilității de a-și împlini dorința, copilul se identifică cu părintele de același sex (substituind neîmplinirea printr-o proiecție mai realistă în viitor: “Când o să fiu mare o să mă căsătoresc cu cineva ca mama/tata!”), Astfel, copilul consideră părintele de același sex un model asupra cum anume trebuie să fii pentru ca persoana de sex opus să te iubească/să se căsătorească cu tine/să îți fie partener(ă) (sau alte aspecte pe care copilul le remarcă între persoanele de sex opus cele mai apropiate lui).

În cazul familiei monoparentale, copilul va introiecta modelele de sex masculin și feminin pornind de la exemplele oferite de persoanele cele mai apropiate de acesta: nu este imperativ necesar modelul tatălui biologic/adoptiv, ci orice prezență masculină constantă în viața copilului (bunic, unchi, partenerul mamei etc).

Din perspectivă antroposofică, unii autori consideră că prezența masculină în viața copilului crescut doar de mamă devine esențială începând cu vârsta de 7 ani, până atunci mama fiind cea în jurul căreia se concentrează Universul copilului (întrucât atmosfera interioară a copilului este una feminină/emoțională până la vârsta de 7 ani). (2)

Tot de aici aflăm că numeroase studii privind influența taților în viața copiilor, în general și a băieților în special au relevat: Copiii care au un tată prezent și implicat în viața lor emoțională: sunt echilibrați, au un IQ mai ridicat, manifestă atașament emoțional profund, au încredere mai mare în oameni, sunt mai puțin predispuși la depresie, au mai puține probleme la adolescență. (2)

În mod special, băieții au nevoie ca tații lor să îi admire, să le confirme masculinitatea în formare, de aceea această validare din partea tatălui e foarte importantă pentru băieți. Un tată implicat înseamnă un tată care: stă mai mult timp cu copilul lui, se joacă cu el, nu doar îi dă lecții de viață, este punctul de referință pentru băiat, este modelul masculin, pe care îl urmează inconștient. (2)

☀ Așadar, după cum am precizat anterior, beneficiile copilului sunt similare când copilul crescut doar de mamă are parte de o prezență masculină în viața sa, iar dacă este băiat își va alege – în jurul vârstei de 12 ani – un model masculin care poate fi ori tatăl, ori un profesor, un unchi, un mentor, o personalitate pe care nu o cunoaște personal etc.

Lucrurile sunt, însă, altfel în grupurile sociale (la grădiniță sau la școală, la locul de joacă etc) unde ceilalți copii îi pot aminti în cele mai suprinzătoare moduri că el, copilului din familia monoparentală, el este altfel decât ei, este diferit. Uneori este suficientă prezența unui tată pentru ca el să se simtă diferit față de ceilalți copii.

“Ce înseamnă pentru tine să fii diferit?”

După cum aminteam mamei importanța interpretării pe care o oferă vieții ei, în mod similar, modul cum copilul interpretează faptul că tatăl său nu face parte din familie (fie că este implicat periodic în creșterea lui sau absent total), îl poate determina să aibă dificultăți în a se integra în grupurile sociale: sentimentul de apartenență la grup oferă încrederea că ești acceptat de ceilalți, iar în absența acestuia copilul caută alte modalități de a fi confirmat ca membru al grupului, de a obține atenția celorlalți (gesturi care pot varia de la extrema “pozitivă” – prea multe favoruri celorlalți copii, din dorința de a le fi pe plac – până la extrema negativă – atitudine agresivă pentru a fi remarcat și “respectat” de ceilalți copii).

Chiar și în afara grupului social, copilul are nevoie să își construiască identitatea de sine bazându-se pe convingerea (de altfel, reală) că a fi diferit nu înseamnă a fi mai prejos, mai puțin bun sau dezavantajat.

Ca orice provocare a vieții, faptul de a te știi diferit și a te accepta așa cum ești poate fi generator de resurse pentru a prospera ca individ și ca membru al societății. Ca prim pas aceasta necesită, așadar, conștientizarea puterii intrinseci a unicității: paradoxul constă tocmai în a înțelege că ești unic(diferit) la fel ca toți ceilalți!

Acceptarea derivă din resemnificarea experienței: “ce înseamnă pentru mine faptul că “nu ai tată”?” – fiind o oportunitate de a transforma experiența dureroasă într-o provocare ce conduce la dezvoltarea personală. Specific vârstei, resemnificarea experienței de a fi diferit se poate face prin joc și prin povești.

Jocul simbolic poate căpăta valențe terapeutice, fiind utilizat în cadrul artterapiei, cât și în cadrul jocului liber de zi cu zi: preocupat fiind de o anumită “problemă” copilul o exprimă metaforic prin joc. Rolul adultului este fie de a-l ajuta să exprime/verbalizeze preocuparea, resemnificând treptat preocuparea copilului, fie de a-i pune la dispoziție asistența psihologică profesionistă necesară în resemnificare. Altfel spus, prin resemnificare este schimbată sau lărgită perspectiva asupra realității de a fi diferit, conștientizând cum a contribuit realitatea vieții lui la modul în care este în prezent ca persoană.

Poveștile pot fi utilizate atât în cadrul artterapiei, ca metafore sau povești vindecătoare, cât și în familie, beneficiind de lectura unor povești educative alături de mamă sau alte persoane apropiate emoțional de copil. Copilul are oportunitatea de a se regăsi în dificultățile unui personaj ce este altfel decât ceilalți, reușind în final să descopere că tocmai diferențele lui îi oferă prilejul de a fi așa cum este: el însuși.

☀ Așadar, faptul că ne acceptăm pe noi înșine cu tot cu imperfecțiunile sau lipsurile noastre ne încarcă cu puterea interioară de a avea încredere în propria noastră valoare ca indivizi, chiar și când ceilalți nu ne oferă o confirmare a valorii noastre. Urmând traseul propriei dezvoltări personale, dând coerență vieților noastre prin vindecarea resentimentelor, învățând zi de zi să iertăm și să ne iertăm, vom fi modele umane generatoare de încredere pentru copiii noștri crescuți în familii monoparentale.

Cu drag, psiholog Ioana Neacșu ☀

Articolul a fost publicat inițial în noiembrie 2017.

Fotografiile sunt preluate de pe pinterest.com și nu dețin drepturi de autor pentru acestea.

Surse:   

(1) André, C. (2009) “Stările sufleteşti. Învățarea seninătății”, Editura Trei.

{Informații conform studiilor:

(1a) Rosenman, R. și colaboratorii, “Coronary heart disease in the Western Collaborative Group Study: final follow-up experience of 8+(1/2) years”, Journal of American Medical Associatiom, 1975, 233, pp. 872-877; Blumenthal, J. și colaboratorii, “Psychological correlates of coronary angiographic findings”, Archives of Internal Medicine, 1975, 136, pp. 1234-1237; Shekelle, R.B. și colaboratorii, “The Multiple Risk Factor Intervention Trial behavioral pattern study:type A behavior pattern and incidence of coronary heart disease”, American Journal of Epidemiology, 1985, 122, pp. 559-570.

(1b) Dembroski, T. și colaboratorii, “Antagonistic hostility as a predictor of coronary heart disease in the Multiple Risk Factor Imtervention Trial”, Psychosomatic Medicine, 1989, 51, pp. 514-522; Denollet J. și colaboratorii, “Personality as independent predictor of long-term mortality in patients with coronary heart disease”, The Lancet, 1996, 347, 417-421.

(1c)Chödron, P., La voie commence là où vous êtes, Paris, La Table ronde, 2000.

(1d) Wimalaweera, S.W., Moulds, M.L., “Processing memories of anger-eliciting events:the effect of asking “why” from a distance”, Behavior Research and Therapy, 2008, 46, pp. 402-409.

(1e) Ray, R.D. și colaboratorii, “All in the mind’s eye? Anger rumination and reppraisal”, Journal of Personality and Social Psychology, 2008, 94, pp. 133-145.

(1f) Worthington, E.L., Handbook of forgiveness, New York, Routledge, 2005.

(1g) Enright, R.D. și colaboratorii, “Le pardon comme mode de régulation émotionnelle”, Journal de thérapie comportementale et cognitive, 2001, 11, pp. 123-125.} 

(2) Vasilescu, I. (2015). “Mama care educă singură”, Editura Creanga Fermecată.