Scriu în special pentru a atrage atenția părinților de așa ziși adolescenți “cuminți”: a avea o relație de încredere cu copilul tău NU (mai) înseamnă la această vârstă ~a petrece majoritatea timpului împreună sau ~a vă împărtăși toate gândurile și preocupările, cu atât mai mult NU înseamnă ~să fiți acceptați prin preajmă când se confesează prietenilor sau chiar psihoterapeutului!
Deși vă pot părea interacțiuni firești pentru că s-au petrecut astfel din-totdeauna, acest tip de relație parinte-copil poate pune bazele unor dificultăți emoționale remarcabile: copilul – începând de la vârste fragede (când apare anxietatea de separare) până la vârsta maturității (emoționale!) – are nevoie să se diferențieze de părinți!
Copiii au (NE)VOIE să spună NU:
– să aibă încredere să spună NU fără teamă că își vor răni părinții,
– să aibă încredere să se revolte fără teamă că nu vor mai fi iubiți de părinți,
– să aibă încredere să fie diferiți de părinți fără teamă că nu vor mai fi acceptați de părinți,
– să aibă încredere să fie vulnerabili emoțional știind că vulnerabilitatea lor nu-i va doborî pe părinți;
– să aibă încredere să fie mai buni prieteni cu prietenii lor decât cu părinții fără teamă că nu vor mai aparține familiei!
Încă din perioada pre-adolescenței (+11-12ani), copiii încep să își afirme tot mai mult individualitatea, separându-se de părinții lor prin idei, convingeri și viziune asupra lumii.
Adesea spre adolescență (+14 ani), apare un conflict interior între nevoia de a depinde (emoțional!) în continuare de părinți și a fi independent (emoțional!). Acest proces interior este unul firesc etapei de vârstă, creând o tensiune interioară necesară conștientizării de sine și punerii unei prime baze în formarea identității de sine.
Când părintele nu dă spatiu (fizic sau/și emoțional) adolescentului, acesta din urmă:
A.) fie se împotrivește părintelui și îi pune limite, orientându-se către diferențierea psihologică de părinte și dez-idealizarea părintelui – ceea ce poate fi perceput de părinte ca un afront personal SAU poate fi înțeles ca o reacție necesară identității de sine;
B.) fie continuă să fuzioneze emoțional cu părintele considerându-se mai în siguranță (fizic, emoțional, psihologic) să rămână în dependență (emoțională) de părinte. Atenție, când copilul nu a fost supus nivelului de frustrare adecvat fiecărei etape de vârstă, copilul nu va avea încredere în propriile capacități pentru că nu a avut oportunitatea de a-și încerca puterile și, deci, nici de a-și dezvolta strategii de a face față stresului fără intervenția părintelui în alinarea lui sau soluționarea problemelor personale.
Astfel, a depinde emoțional de cineva nu implică doar teamă că dacă te vei răzvrăti nu vei mai fi iubit/acceptat, ci și teamă că de fapt nu ești capabil de a gestiona de unul/una singur(ă) tot tumultul interior care apare odată cu intrarea în adolescență.
Aceste cuvinte se adresează în special părinților care au avut și au oportunitatea de a le oferi copiilor un mediu hrănitor în care să crească (fără abuzuri sau traume majore), căci, atunci când mediul familial este impregnat de suferințe, copilul poate parcurge diferit adolescența:
A.) răzvrătirile adolescentine pot fi nocive, tinzând către delincvență sau consum de substanțe care să amorțească durerea emoțională sau manifestandu-se ca patologie psihică (evident că neintenționată!) – atunci când copilul nu dezvoltă resurse interioare de a face față/strategii sănătoase;
B.) răzvrătirile adolescentine sunt absente pentru a se proteja de posibile vătămări (emoționale sau/și fizice) și fie își dezvoltă strategii de a face față și devine rezilient, fie poartă cu sine amprenta traumelor prin atitudinea de neputință/ rolul de victimă ca parte din identitate sau din contră preia identitatea unei persoane percepute ca puternică, chiar dacă abuzatoare.
Așadar, nu tot ce i se întâmplă copilului stă în controlul părintelui și nu tot ceea ce i se întâmplă copilului este influențat direct de relația cu părinții sau mediul din familie, însă este important să fim informați, să conștientizăm și să facem schimbări atunci când stă în puterea noastră să facilităm o dezvoltare armonioasă a copilului din fragedă pruncie până la deplina maturizare a creierului (+24 ani!). Și pentru că suntem caracterizați de neuroplasticitate vom fi cu atât mai încrezători că niciodată nu e prea târziu pentru a repara relația cu copii noștri și a-i sprijini în adaptarea lor la provocările vieții. Atenție: îi sprijinim în primul rând pentru a se adapta și pentru a-și găsi propriile soluții, și doar atunci când este absolut necesar îi sprijinim în rezolvarea problemelor personale.
Cu drag,
Psiholog Ioana Neacșu 
