“Absența tatălui, fie constantă, fie intermitentă, provoacă o lipsă profundă. Nu e suficient ca tatăl să fie prezent fizic, trebuie să fie capabil să stabilească o legătură emoțională cu fiica sa. Mai înseamnă ca și ea să fie capabilă să-l iubească, să-l “gândească”, să-i păstreze imaginea în forul ei interior.” (Louise Grenier, “Fiice fără tată”)
Cuprins:
- Cine sunt “fiicele fără tată”?
- Ce înseamnă de fapt “fără tată”?
- Cum îl poate regăsi fiica pe tată(-l absent)?
- Cum vindecăm relația cu tata?
- Concluzii
- Gândurile mele pentru voi
Fiicele “fără tată” sunt fiice care:
🤍nu au trecut printr-un travaliu de doliu pentru un tată idealizat;
🤍nu şi-au cunoscut tatăl;
🤍şi-au pierdut tatăl prin deces, divorţ, abandon sau respingere;
🤍sunt sau se simt respinse de tatăl lor;
🤍nu au fost recunoscute de tată;
🤍au avut sau au un tată care a fost exclus de mamă;
🤍sunt victimele unui nespus în legătură cu tatăl;
🤍nu s-au ridicat la înălțimea aşteptărilor tatălui;
🤍continuă să-l aştepte prin bărbații din viața lor;
🤍continuă să-l aştepte urmărind un ideal sau un proiect de viaţă;
🤍caută iubirea paternă în privirea bărbatului iubit.
Ce înseamnă “fără tată”?
Tatăl este tată doar dacă este recunoscut de mamă. Este, în acelaşi timp, bărbatul mamei şi tatăl desemnat al copilului. Mai puţin contează dacă este sau nu genitorul, rolul său este esenţial în naşterea subiectivă – existenţa în afara mamei – a copilului. Este vorba aici despre o funcție extrem de importantă din punctul de vedere al copilului, pentru că a se naşte înseamnă a se separa, a fi singur în propriul corp muritor.
Mamă singură nu există, aşa cum nu există tată singur sau fiică de una singură. Aceste locuri (roluri) se referă la o structură familială. O mamă singură, care-şi crește fiica fără contribuția unui soţ sau partener, sugerează, mai mult sau mai puţin conştient, existenţa unui terţ. Cel mai adesea este vorba despre bărbatul pe care l-a iubit suficient pentru a avea un copil cu el. În anumite cazuri, partenerul actual are rolul de tată. În altele, propriul tată devine vectorul viitorului raport tată-fiică.
Fiice fără tată nu există. Nu există decât fiice cu dor după tații mai mult sau mai puțin prezenți, mai mult sau mai puţin absenți, totdeauna un pic defectuoşi.
De fapt, există „taţi” de la început. Este vorba de tatăl genitor sau de partenerul mamei. Absența sa creează un gol care dă toată puterea imaginarului de a crea un personaj patern supradimensionat. Tatăl real este piatra de temelie care lipseşte identității. Tatăl imaginar ocupă tot spațiul în amăgire şi iluzie.
Orice poveste despre tată, indiferent dacă este conformă cu realitatea istorică sau nu, le va permite să-şi construiască o imagine despre el, care le va susține în dezvoltarea psihică şi în viața intimă ulterioară. Fiicele trebuie să-şi integreze tatăl ca simbol al terţului între ele şi mama lor – acest prim obiect al iubirii.
Când tatăl e permanent absent, fiica nu poate avea schimburi afective şi lingvistice cu el; nu poate deci să construiasc o amintire a tatălui. Acesta rămâne un necunoscut sau o fantomă, transmis(ă) prin intermediul celorlalți. Fiica este lipsit de afecțiunea tatălui, de grija lui, de cuvintele sale. Mai ales nu poate experimenta iubirea unui tată dornic şi capabil să susțină pe calea feminității, puntea care să o lege de lume și de ceilalți. Amintirea tatălui se construieşte pe baza experiențelor trăite, comunicării şi, uneori, a conflictelor. O fată poate, evident, să trăiască fără tată, dar viața sa este lipsită de ceea ce constituie axa sa identitară, de baza subiectivității sale şi a raportului cu ceilalți.
Când tatăl este absent temporar din viața fiicei, aceasta îi poate păstra imaginea în interiorul ei ca sursă de putere, de siguranță şi stimă de sine. Imaginea respectivă va constitui pentru ea un sprijin pentru identificare şi un rezervor al valorilor şi amintirilor. Fiica va continua să existe în absența tatălui pentru că acesta din urmă continuă să existe înăuntrul ei.
Ce vrea o fiică de la tatăl ei?
Să-i ofere afecțiune?
Să se joace cu ea?
Să-i transmită din înţelepciunea lui?
Fără îndoială, dar nu asta e important.
Dorința cea mai dragă ei este ca tatăl să-i vorbească. Îşi doreşte aceste cuvinte de la tată ca semn al recunoașterii propriei valori. Tăcerea tatălui și faptul că-și ferește privirea sunt originea unei frici profunde de abandon.
Absenţa creează un gol ce absoarbe tot, fără să poată fi vreodată umplut. Iubirea tatălui este de neînlocuit; prezența sa, esențială pentru apariția feminității.
Aşteptarea iubirii paterne generează la fetițe un prototip care se va repeta în viitoarele relații cu bărbații. Fiicele fără tată au tendința de a se îndrăgosti de bărbați care nu le iubesc sau, dimpotrivă, să-i respingă pe cei care le plac. Toate au această caracteristică – concep iubirea ca fuziune cu ființa iubită. E vorba fie de a se plia pe exigențele altcuiva, fie de a-l plia la exigențele ei proprii. A iubi înseamnă să devii obiectul mofturilor celuilalt, reflectarea lui. Unele au de câştigat, majoritatea suferă. Ele şi-ar dori să fie perfecte, să nu dezamăgească niciodată, de frica respingerii, dar, în acest caz, partenerii lor nu vor mai avea dreptul să le păcălească sau să le dezamăgească!
Bineînţeles, tatăl nu este singurul în cauză. Rana pe care o provoacă, conştient sau nu, se poate adăuga la cea provocată de mamă sau, pur şi simplu, de viață. Totuşi, acolo unde intervenţia sa ar putea fi reparatoare, ea nu se întâmplă. Fiica se simte atunci condamnată să trăiască în ură fiindcă nu găseşte în drumul ei un tată capabil – sau dornic – să-i ofere acel dar atât de preţios şi necesar: sentimentul că este importantă pentru el.
Cum îl poate regăsi fiica pe tată(-l absent)?
Tatăl este prezent în cuvinte şi simboluri.
Este prezent în orice cuvânt – sau lucrare – adresată celuilalt. Cuvântul clarifică o situaţie, eliberează semnificațiile și-l face pe celălalt prezent. Să vorbeşti sincer înseamnă să faci lumină asupra felului în care ai experimentat absența sau carența paternă. Nu e vorba, totuşi, de o discuţie la o cafea, nici de discursuri explicative despre sine. Nu e vorba de a se lua pe sine drept obiect de studiu, ci de a te descoperi în toate sensurile termenului.
Fiecare fată fără tată va trebui să învețe ce înseamnă să gândeşti, să creezi, cu alte cuvinte să devină autoarea – sau tatăl? – propriei istorii personale.
Pentru a găsi adevărul relației sale cu tatăl, fiica trebuie să se întoarcă spre ea și să îşi pună întrebări în legătură cu aşteptările proprii. Poate avea tendința de a-şi învinovăţi tatăl, de a-l condamna sau, pur și simplu de a fugi, ceea ce implică, pentru ea, că rămâne în poziția de victimă. A te plânge înseamnă a-l menține pe tată, în absența sa, păstrându-l în interior ca pe un agresor.
Fiicele “fără tată” devin “fiicele tatălui” în momentul în care îşi reconstruiesc amintirea. Spun,,reconstruiesc” pentru că memoria nu ne permite să dezgropăm imagini intacte din trecut; ea nu face decât să asambleze bucăți disparate, frânturi, pentru a reconstitui scene, iar această reconstituire a amintirilor este ea însăşi tributară stărilor afective și dorinţelor persoanei.
Cum să ieşi din asta? Ce soluții ar fi?
Pentru a accede la cunoaşterea inconştientă, nu există decât o singură strategie, pe cât de simplă, pe atât de greu de pus în practică: să vorbeşti, să scrii, să visezi, poate să te joci, să nu-ţi cenzurezi gândurile, să nu le judeci, ci doar să laşi cuvintele, imaginile şi amintirile să apară în minte.
Orice ființă umană, băiat sau fată, va trebui, la un moment dat, să facă față întrebării dureroase a morţii simbolice a tatălui ideal (dezidealizarea tatălui, umanizarea lui, și separarea psihologică de tată). Altfel spus, el/ea va trebui să se întrebe următoarele: Cum pot eu să mă separ psihologic de tatăl meu? Cum pot deveni un individ autonom şi liber?
Va trebui şi să ne întrebăm ce semnificație să dăm cuvântului „separare”. Există mai multe situații pentru care iată o serie de exemple de separare emoțională:
- Să treci prin doliul aşteptărilor (ale sale, dar şi ale tatălui);
- Să te eliberezi de sub influența tatălui;
- Să-ți reglezi socotelile sau datoriile cu tatăl;
- Să cunoşti bărbatul din spatele tatălui;
- Să-ți asumi ambivalenţa (iubire-ură) faţă de tată;
- Să treci prin doliul după visurile fetiţei care a fost.
Cum vindecăm relația cu tata?
Să ai un tată este o dorinţă legitimă, dar mai trebuie să ştim că tatăl din realitate nu coincide cu reprezentarea inconştientă pe care ne-o facem despre el. Fiicele trebuie să treacă prin doliul după tatăl ideal pentru a putea întâlni bărbatul din spatele tatălui viu sau mort. Unora le e foarte greu să accepte tatăl din povestea lor personală, să se resemneze cu faptul că-l au pe acel bărbat de tată și nu pe cel care ar fi corespuns imaginii ideale pe care ele şi-au făcut-o. Aceasta se cheamă asumarea trecutului pentru a nu-l mai repeta.
Care este demersul de urmat pentru a reuşi acest lucru?
• Observarea şi descrierea situațiilor care se repetă în relațiile intime, ceea ce include fapte obiective (circumstanţele întâlnirilor, locuri, conversaţii etc.) şi subiective (gânduri, emoții, fantasme).
• Notarea trăsăturilor fizice şi psihologice ale partenerului care evocă un tată real sau imaginar.
• O privire în urmă, mergând pe lanțul amintirilor până la tiparul primar al relațiilor cu tatăl prin metoda asocierii libere, ceea ce se traduce prin:
1. A nota ceea ce-ți vine treptat în minte (gândeşte cu voce tare, în cazul psihoterapiei sau scrie un jurnal, dacă ești singură), evitând cenzura şi judecăţile de valoare.
2. Stabilirea legăturilor între prezent și trecut, încercând tot timpul să reperezi partea jucată de tine.
3. Analizarea motivelor repetării situațiilor dureroase (incapacitatea de a accepta tatăl şi povestea personală etc.).
4. Recunoaşterea dorinței tatălui, sentimentele și emoţiile sale.
5. Integrarea imaginii tatălui în sine.
Concluzii
Toate fiicele au un tată, dar unii tați par să uite că au o fiică.
Precum nostalgia unui tărâm necunoscut, așa se simte tristețea lipsei tatălui.
Absența tatălui nu este o boală. Este un fapt obiectiv sau subiectiv care va fi perceput diferit, în funcție de individ, circumstanţe şi vremuri. Trebuie să adăugăm că prezenţa sa nu reprezintă o garanţie a sănătății mentale! Totul depinde de felul de a fi sau nu tată. De ce?Nu e suficient să ai un tată în realitatea exterioară pentru a-l avea în interior.
Anumite femei sunt martorele permanente a unei drame reprezentată de faptul că nu au un tată suficient de prezent în viaţa lor sau pe care l-au pierdut prea devreme. Le lipsesc scene, emoții, amintirea unui tată, pentru a-și hrăni afectivitatea. Căutarea iubirii în viaţa lor va avea ca scop să instaureze sau să restaureze tatăl din ele.
Anumite fiice reuşesc să depăşească lipsa tatălui, având putere şi creativitate, încredere în ele însele și libertate de gândire.
Gândurile mele pentru voi
Întregul text de mai sus este extras din cartea cu specific psihanalitic “Fiice fără tată. Așteptarea tatălui în imaginarul feminin”, autor Louise Grenier. Pe alocuri, am adaptat anumiți termeni pentru a fi mai pe înțelesul tuturor, formarea mea fiind în psihoterapie experiențial unificatoare.
Scopul acestui articol este de a crește conștientizarea impactului profund al relației taților cu fiicele lor, atât pentru fetițele devenite adulți ce caută împăcarea cu trecutul și repararea relației de cuplu, cât și pentru tații care cresc fete!
În practica mea profesională, psihoterapia implică re-parentalizarea: indiferent de cum au fost relațiile cu părinții noștrii, biologici sau cei care ne-au crescut, urmărim să dezvoltăm pe din-năuntrul nostru mama și tatăl interior de care am fi avut nevoie în copilărie pentru a ne simți iubiți, protejați, acceptați, în siguranță, așa cum suntem!
Așadar, conștientizarea modului în care absența sau abuzurile trăite ne-au rănit în trecut ne sprijină în a-i oferi în prezent copilului interior îngrijirea și iubirea după care încă tânjește!
Cu drag,
Psiholog Ioana Neacșu 🌱
