“Era odată o mama care avea doi băieți gemeni cărora le spunea în mod constant ” o să ajungeți la spitalul de nebuni!!!!”
Tot repetându-le, copiii deveniți adulți chiar au ajuns la spitalul de psihiatrie:
Unul pacient.
Celălalt medic.”*
Ce a făcut diferența?
Unul dintre ei a dezvoltat patologie, celălalt reziliență (forțată).
Amândoi au suferit (abuz emoțional, neglijare emoțională), însă au dezvoltat mecanisme de coping diferite:
- în funcție de sensibilitate, de caracteristicile lor personale, temperamentale,
- în funcție de experiențele diverse de viață, de oamenii pe care i-au cunoscut,
- și în funcție de impactul experiențelor/oamenilor asupra sensibilității personale.
Factorul esențial în dezvoltarea rezilienței este tocmai existența a cel puțin unui adult care să ofere sprijin, protecție, ghidare!
Sigur că pot exista și mai mulți adulți care pe parcursul vieții să reprezinte pentru scurte perioade de timp repere în dezvoltarea copilului, însă este vital să existe măcar un adult hrănitor emoțional.
Când copiii neglijați/abuzați (emoțional sau/și fizic) cresc și devin adulți rezilienți își amintesc întotdeauna că a existat un adult substitut al părinților hrănitori și protectori pe care nu (simt că) i-au avut.
În caz contrar, la maturitate sau chiar mai devreme, copiii deveniți adulți dezvoltă patologii precum tulburări de personalitate (borderline, narcisică, antisocială, histrionică) sau tulburări afective (depresie, anxietate, somatizări).
Însă, afecțiunile psihologice nu ne împiedică să dobândim reziliență mai târziu în viață, atunci când în sfârșit avem șansa de a primi sprijinul emoțional de care am fi avut nevoie în copilărie (în terapie, în cuplu, într-o relație hrănitoare de prietenie sau mentorat).
O afecțiune psihică sau o structură de personalitate accentuată nu spun totul despre un om: acestea ne vorbesc mai degrabă despre strategiile prin care a făcut față suferinței.
Dezvoltarea rezilienței în confruntare cu trauma identitară (cum este cea în relație cu părinții abuzivi sau neglijenți emoțional) nu ne ferește de suferință, ci doar ne ajută să funcționăm în viața de zi cu zi, până când vom putea avea posibilitatea de a vindeca rănile bine bandajate, bine ascunse ochilor celorlalți.
Așadar, când auziți anumiți adulți spunând că nu au fost deloc afectați de abuzul emoțional din copilărie, să știți că cel mai probabil au dezvoltat acea reziliență dureroasă (forțați de circumstanțe), însă nu și liniștea interioară.
Reziliența pe care ne-o dorim pentru noi înșine, cât și pentru copiii noștri, este reziliența care să diminueze impactul suferințelor iminente vieții: o calitate care să ne mențină adaptabili și încrezători în fața stresului, iar nu baricadați în spatele unui scut al suferinței din copilărie.
Cu drag,
Psiholog Ioana Neacșu 🌱
*Partea de început este un fel de ‘banc’ (umor negru) care deloc întâmplător mi-a rămas în minte peste ani.
