Multe dintre persoanele care apelează la psihoterapie sunt preocupate de durata necesară pentru a observa schimbări în viața lor sau pentru a se convinge cumva că “psihoterapia funcționează”.
Unii clienți își doresc tehnici specifice care să îi sprijine în schimbările propuse, alții încep să înflorească treptat sub privirile atente ale terapeutului (sau mai degrabă în spațiul conținător al urechilor care chiar îi ascultă?). Cert este că fiecare persoană poartă în bagajul său o serie de experiențe potențial traumatice, precum și “un kit personal” de resurse ce i-au ajutat să facă față experiențelor stresante. În funcție de aceste aspecte, procesul terapeutic se derulează ușor diferit, iar durata psihoterapiei variază.
Astfel, identificarea tipului de traumă şi a tipului de client este foarte importantă pentru a ne ajuta să conturăm un plan de intervenție.
S-au observat două tipuri de victime ale traumelor, numite Tipul I şi Tipul II:
Tipul I se referă la cei care au experimentat un singur eveniment traumatic.
Tipul II se referă la cei care au fost traumatizați în mod repetat.
În continuare sunt diferențiate două subtipuri de persoane ale Tipului II:
Tipul IIA sunt cei cu traume multiple care au condiții de viață stabile ce le-au oferit suficiente resurse pentru a fi capabili să separe evenimentele traumatice individuale unele de altele. Acest tip de client poate vorbi despre o singură traumă la un moment dat şi, prin urmare, poate aborda traumele una câte una.
Tipul IIB sunt atât de copleșiți de traume multiple, încât sunt incapabili să separe un eveniment traumatic de altul. Clientul de Tip IIB începe să vorbească despre o traumă, însă găseşte repede legături cu altele – şi adesea lista se completează iar şi iar.
Clienții de Tip IIB pot, de asemenea, să fie împărțiți în două categorii.
Tipul IIB(R) se referă la cineva cu un mediu de viață stabil, însă cu o complexitate a experiențelor traumatice atât de copleșitoare, încât nu şi-a mai putut menține reziliența.
Tipul IIB(nR) se referă la cineva care nu a dezvoltat niciodată resurse pentru a rezista(2).
Unul dintre motivele evaluării tipului de traumă a clientului este acela că fiecare are nevoi terapeutice diferite, mai ales în ceea ce privește relația terapeutică şi transferul*.
Clienții de Tipul I şi de Tipul IIA necesită de obicei mai puțină atenție pentru relația terapeutică şi dezvoltă un transfer mai puțin intens față de psihoterapeut. Mulți dintre ei au internalizat deja resursele care le-ar putea fi oferite în cadrul unei relații de lungă durată, centrată pe transfer. Aceasta nu înseamnă că nu vor apărea probleme legate de transfer; cu toate acestea, în cazul acestui tip de persoane relația terapeutică este secundară, fiind centrală nevoia lor de a lucra cu anumite amintiri traumatice.
După interviul şi psiho-evaluarea inițiale, clienții de Tipul I şi Tipul IIA pot de obicei să treacă rapid la lucrul direct axat pe incidentul sau incidentele traumatice care i-au adus la psihoterapie.
Pe de altă parte, pentru clienții de Tipul IIB (re)construirea resurselor prin intermediul relației terapeutice va reprezenta o condiție obligatorie pentru abordarea directă a amintirilor traumatice.
În cazul Tipului IIB(R) relația terapeutică va ajuta la refamiliarizare clientului cu resursele pe care le-a avut, dar cu care a pierdut contactul din cauza naturii complexe și copleșitoare a traumelor pe care le-a suportat.
În cazul clientului de Tip IIB(nR) relația terapeutică poate reprezenta întreaga terapie, construirea resurselor şi a rezilienței care nu au fost niciodată dezvoltate.
Există un tip adițional de client care merită menționat când vorbim despre clienții traumatizați. Acesta este reprezentat de clientul care are multe simptome ale tulburării de stres post-traumatic, însă nu menționează niciun eveniment identificabil care să îl încadreze în acest diagnostic. Astfel, este propusă o categorie adițională de clienți(3), provenită din “prolonged duress stress disorder” (PDSD), (tulburare de stres prelungit). Stresul cronic, prelungit, din timpul vârstei de dezvoltare (din cauza neglijării, a unei boli cronice, a unui sistem familial disfunctional etc.) îşi poate pune amprenta asupra sistemului nervos autonom, aducându-l aproape de punctul de luptă, fugă sau îngheț. Nevoile acestui tip de client se aseamănă adesea cu cele ale clientului de Tipul IIB(nR). Când acest lucru se întâmplă, metoda terapeutică cea mai utilă poate fi și ea aceeași. În ambele cazuri, relația terapeutică are potențialul de a insufla multe dintre abilitățile de coping și de reziliență care este posibil să fi lipsit în perioada de dezvoltare.
Astfel, fiecare client ar trebui evaluat în mod individual. În mod optim, ritmul terapiei nu ar trebui să fie mai încet decât este necesar, dar nici mai rapid decât poate tolera clientul pentru a-şi menţine în același timp funcționarea de zi cu zi.
Experiențele din relația terapeutică sunt întipărite în primul rând în memoria implicită**, adesea schimbând conexiunile sinaptice ale memoriei în ceea ce priveşte crearea de legături afective şi ataşamentul (2). În cazul unora dintre clienți, atenția acordată relației terapeutice va ajuta la transformarea amintirilor implicite negative ce țin de relații, prin crearea unei noi întipăriri a unei experiențe pozitive a ataşamentului. Când acest proces este realizat cu succes, clientul interiorizează o nouă reprezentare a unei relații afectuoase, atât în minte, cât şi în corp. Aceasta nu schimbă trecutul clientului, însă îi va oferi un nou marker somatic*** (4) când acesta se gândeşte la relații sau anticipează că va intra într-una în viitor. Când este realizat cu succes, ataşamentul pozitiv faţă de psihoterapeut poate transforma evitarea sau frica de relații interpersonale cu care clientul s-a familiarizat în dorința de a avea relații sănătoase. ~
Cu drag,
Psiholog Ioana Neacșu 🌱
*Transferul= când clientul îl percepe inconștient pe terapeut ca asemănându-se cu cineva semnificativ din trecutul lui și tinde să reproducă în relația cu terapeutul ceea ce a trăit în relația din trecutul său.
**Memoria implicită= ocolește limbajul, ocupându-se de proceduri şi stări interne care sunt automate, în mod inconştient dacă nu este adusă în conștiință prin crearea unei legături cu memoria explicită, care povestește sau acordă un sens operațiilor, emoțiilor, senzațiilor etc. amintite; are de-a face cu stocarea şi reactualizarea procedurilor și comportamentelor învățate (ex: Mersul pe bicicletă, îl realizam fără să ne gândim ce facem).
***Marker somatic= semnale fiziologice ce influențează procesul inconștient al luării deciziilor, direcționând atenția către opțiuni mai avantajoase, simplificând procesul de decizie.
~ articol cu extrase selectate din cartea “Corpul își amintește. Psihofiziologia și terapia traumei”, Babette Rothschild – cu citări din:
(1) Lenore Terr, Unchained memories (1994)
(2) Schore, The experience-dependent maturation of a regulatory system in the orbital prefrontal cortex and the origin of developmental psycho-pathology (1996)
(3)Scott şi Stradling, Post-traumatic stress disorder without the trauma (1994)
(4) Damasio, Descartes’s error (1994)
