“Iar când ora despărțirii fu aproape:
– Vai! zise vulpea… Am să plâng…
– Din vina ta – zise Micul prinț – eu nicidecum nu-ți voiam răul, ci tu ai vrut să te-mblânzesc…
– Așa e – zise vulpea.
– Dar ai să plângi! zise Micul prinț.
– Așa e – zice vulpea.
– Atunci nu dobândești nimic din asta!
– Ba dobândesc – zise vulpea – datorită culorii grâului.
Apoi adăugă:
[…] – Te du cu bine. Iată taina mea. E foarte simplă: limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.
– Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor – spuse după dânsa Micul prinț, ca să țină minte.
– Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de prețioasă.
– Numai timpul cheltuit cu floarea mea… făcu Micul prinț, ca să țină minte.
– Oamenii au dat uitării adevărul acesta – zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiți. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu ești răspunzător de floarea ta.
– Eu sunt răspunzător de floarea mea…, spuse după dânsa Micul prinț, ca să țină minte.”
{{{fragment din Micul prinț, de Antoine de Saint-Exupéry}}}
Adesea, când relațiile noastre trec prin schimbări suntem încercați de emoții copleșitoare. Fie că trecem printr-o despărțire definitivă sau doar temporară, dintr-o distanțare emoțională sau dintr-o distanțare fizică, sufletul nostru se centrează pe regretul, tristețea, dezamăgirea de a realiza că în viitor nu vom mai trăi experiențe dragi, mult visate, alături de acea persoană.
Dacă în primele experiențe de conectare, anticiparea, imaginația, ne îmbogățea sufletul de vise dulci gata-gata să se împlinească, la despărțire anticiparea ne îndurerează prin simțirea absenței persoane dragi prelungindu-se prin tot trupul nostru, prin dimensiunea timpului și spațiului, supuse și ele alterării sensului de a avea atâta timp și atâta spațiu nelocuit de compania dragă…
Atunci lacrimile ne deschid spre comunicarea cu străfundurile rănite ale sufletului nostru și chiar prin tristețea și regretul separării, avem șansa de a ne conecta mai adânc cu esența a ceea ce suntem, a ceea ce am devenit tocmai datorită experiențelor trăite împreună.
Astfel suferința separării poate depăși primul instinct al învinovățirii și auto-culpabilizării, hrănind recunoștința față de însăși trecutul ce ne îndurerează. Bucuriile, entuziasmul, iubirea, conectarea autentică dintre noi, dar și provocările, pierderile, deziluziile, ne deschid ochii sufletului, intuiția divino-umană a existenței noastre în perpetuă construire de sens și semnificație.
“Timpul cheltuit cu floarea ta”, fie în relație de parteneriat, de prietenie sau de părinte-copil, este timpul investiției resurselor noastre, timpul dedicării noastre fizice și spirituale unei alte ființe, căreia îi oferim prin disponibilitatea noastră o parte din noi înșine.
Separarea, despărțirea, distanțarea celor două ființe nu scade valoarea timpului petrecut împreună și nu-l face timp irosit, ci, privit prin ochii sufletești, devine timp de fructificare a fiecărei ființe în parte. Iar fructul îngrijit împreună, fie că este relația în sine creată între două ființe, fie un copil ca rod fizic al conexiunii, continuă să fie responsabilitatea noastră, dincolo de distanțarea fizică, sau sufletească.
Astfel, suntem responsabili pentru ceea ce creăm, emoțional, spiritual, fizic, sau toate la un loc, iar rodul creației noastre – în forma fostelor relații sau a copiilor noștrii ce cresc în ritm alert – continuă să fie răspunderea noastră morală pentru a fi modelat în sensul evoluției, progresului, găsirii armoniei și sensului în orice obstacol al vieții.***
Cu drag,
aceeași eu – în transformare
***Inspirată de celebra poveste a lui Antoine de Saint-Exupéry, am ales să privesc întâlnirea cu vulpea ca pe o (re)întâlnire a nevoile noastre autentice de conectare umană, de respectare a ritmului personal, de angajament asumat față de noi înșine și față de apropiații noștri.
Articolul a fost publicat inițial în martie 2018.
{Imaginile sunt preluate de pe pinterest.com și nu dețin drepturi de autor pentru acestea}
