☀ “Când simte copilul anxietatea de separare pentru prima dată? Când învață pentru prima dată să iubească.”

…Adică la aproximativ 8 luni. 🙂 

☀ Anxietatea de separare de mamă este una dintre consecințele inevitabile ale primelor etape ale afecțiunii copilului pentru persoanele iubite.

Există o paralelă de regăsit în experiențele de iubire ce apar mai târziu în viață. În primele faze de iubire, foarte intense, absența persoanei iubite este trăită ca pierderea unei părți din propria persoană: “Fără tine nu exist!”, “Simt că nu trăiesc.”, “Nu mă simt o persoană întreagă!”

☀ …Dar ce este anxietatea?

“Reacția instinctivă în fața pericolului este anxietatea. La începutul vieții, noul născut se comportă ca și când orice eveniment neobișnuit ar fi un pericol. Spunem că el este “surprins” de expunerea bruscă la un zgomot puternic sau la expunerea bruscă la o lumină puternică. Mai târziu când afecțiunea pentru mama lui devine mai puternică, el reacționează cu anxietate la dispariția ei din câmpul lui vizual, ceva apropiat în continuare de reacția de șoc.

[…] Repetarea obișnuită a acestor experiențe îl ajută pe copil să depășească sentimentul pericolului, iar reacția de “șoc” se diminuează, devenind ceea ce nu este, adesea, decât o ușoară tresărire sau o surpriză. În timp el dezvoltă alte mijloace de a se confrunta cu “pericolul”. Copilul învață să anticipeze “pericolul” și să se pregătească pentru el. Și se pregătește pentru “pericol” prin intermediul anxietății! 

☀ Cum ar trebui să privească părinții anxietatea copilului?

“Nu există cale de a crește copiii ferindu-i de anxietăți. Fiecare etapă a dezvoltării omului are propriile ei necunoscute, propriile pericole.[…] Anxietatea în sine nu reprezintă nevroză.[…]. Sănătatea mentală viitoare a copilului depinde de soluția pe care o găsește copilul pentru probleme (a căpcăunului, a scurgerii de la baie etc).”

În mod normal copilul își depășește temerile iraționale, fiind echipat cu mijloace de a-și depășii temerile: “Chiar din al doilea an de viață el dispune de un sistem mental de o complexitate extraordinară, care îi pune la dispoziție mijloacele de anticipare a pericolului, de evaluare a pericolului, de apărare împotriva pericolului și de depășire a pericolului.” Părinții contribuie la acestea prin faptul că, înțelegând stadiile dezvoltării copilului și acele părți ale personalității lui care îl ajută să găsească soluții, îl pot învăța să folosească acest echipament interior, ajutându-l simultan să-și dezvolte resursele interioare pentru a face față propriilor temeri.

☀ Cum apare anxietatea de separare?

“Descoperirea separării, a sinelui și a persoanei din afara sinelui, care este sursa satisfacției, face posibilă prima relație de iubire, iubirea copilului pentru mama lui.[…] Descoperirea de către copilul normal a separării dintre el și mama lui este un proces care se desfășoară treptat.”

Copiii din instituții, care sunt lipsiți de îngrijiri materne sau de un substitut satisfăcător al îngrijirilor materne, nu fac aceste descoperiri. Ei rămân în stadiul primitiv al satisfacerii nevoilor, procesele lor mentale fiind mult întârziate. 

Diferențierea corpului copilului de corpul mamei, începerea recunoașterii mamei care există în afara sa, se manifestă printr-o schimbare în relația copilului cu mama lui. […] Răspunsul lui față de ea nu mai depinds exclusiv de nevoile corpului și de satisfacerea acestora, prezența ei fiind o satisfacție și o plăcere în sine.

Ca la începutul oricărei “iubiri adevărate”, primele etape ale noii afecțiuni a copilului față de mama lui înseamnă o iubire exclusivă și obsesivă. Copilul protestează când mama îl părăsește. […] Mama a devenit atât de importantă pentru el, încât prezența ei înseamnă satisfacție, iar absența ei îi provoacă anxietate. În primele etape ale afecțiunii copilului pentru mamă, dispariția sau absența mamei este resimțită ca o pierdere. Copilul nu a învățat încă faptul că mama pleacă, dar se întoarce. În asemenea momente el se comportă ca și când mama ar pleca pentru totdeauna, iar lumea lui și-ar pierde sensul.

Mamele și tații, persoanele iubite, apar și dispar ca niște stafii, parcă ar fi personaje în vise. Și, spre deosebire de mobilierul lumii obiective, acești oameni care fac obiectul iubirii sunt necesari existenței copilului și armoniei lui interioare. Până ce copilul nu va avea dovada permanenței acestor persoane iubite, siguranța faptului că ele au o existență materială chiar dacă el nu le percepe, vor exista sentimente de neliniște când persoanele iubite lipsesc. Nu înseamnă că acesta trăiește într-o stare de permanentă anxietate. Și nu înseamnă că părinții trebuie să stea în permanență cu el, pentru ca el să fie liniștit. Există în personalitatea copilului mecanisme sănătoase care lucrează pentru a-l liniști. […]

Dacă această anxietate nu este foarte severă și pătrunzătoare, dacă ea nu perturbă serios funcționarea și dezvoltarea sănătoasă a copilului, nu trebuie să ne alarmăm. În mod normal ea se va diminua pe parcursul dezvoltării copilului.

De la firesc la tulburări de anxietate

☀ Care sunt reacțiile firești?

În al treilea trimestru din primul an de viață, copilul reacționează de obicei la separarea de mama lui cu oarecare anxietate. Reacțiile copiiilor variază destul de mult: această anxietate poate fi foarte ușoară sau foarte puternică. De obicei copilul protestează când mama pleacă de lângă el, chiar dacă numai pentru scurt timp, el plânge dacă ea se ocupă cu altceva în camera alăturată, nu vrea să fie îngrijit de alte persoane, obiectează la culcare seara sau în cursul zilei, pentru că somnul este un moment inevitabil de separare.

☀ Cum ar trebui să abordăm aceste reacții la separare?

Trecând prin anxietate, copilul învață să-și dezvolte miijloacele proprii de a-și depăși frica de despărțire.

În ultimul trimestru din primul an și în cel de-al doilea an, vom constata că el poate tolera mici doze de disconfort și de anxietate, fără să se simtă neajutorat și să intre în panică. Totuși, dacă plânsul copilului este diferit, dacă simțim că este o anxietate neobișnuită sau o teroare, vom ști că are într-adevăr nevoie de noi și ne vom duce la el pentru a-i oferi liniște și siguranță.

Așadar, înțelegând motivul reacțiilor (despărțirea de persoanele iubite ca pentru eternitate), acceptăm dreptul său de a protesta la separare și copilul învață treptat să tolereze și să gestioneze mici cantități de disconfort și de frustrare (dacă nu sunt excesive).

☀ Cum depășește copilul o anxietate severă?

Izbucnirile emoționale (la copilul între 12-36 luni) sunt dovada derutei și tulburărilor pe care le trăiește și pe care nu le poate transpune în cuvinte, pentru că nu se află la vârsta la care poate să facă acest lucru. Așa cum am descris anterior, o achiziție foarte importantă în această etapă a dezvoltării copilului este capacitatea de a construi imagini mentale (reprezentări). În final, el va fi în stare să-i “vadă” pe părinții săi în mintea sa, atunci când nu sunt prezenți.

Un copil care nu-și dezvoltă capacitatea de reprezentare e un copil vulnerabil: poate prezenta tulburări de dispoziție, reacții exagerate, îi poate fi dificil să stea așezat, poate avea o nesiguranță interioară, nu suportă să vadă părinții plecând, poate manifesta o încordare a corpului ce reflectă o gândire deficitară.

Pentru fiecare reacție particulară , metodele utile copiilor pentru a-și depăși anxietatea de separare vor fi adaptate pornind de la cauzele reacției.

***Exemplu de afectare a somnului: cauze particulare, explicații, jocul simbolic ca terapie

Reacția la separare se modifică pe parcursul dezvoltării copilului: creștere a anxietății la adormire, treziri numeroase noaptea, cuprins de spaimă, și semne de frică extremă când este despărțit de mama în timpul zilei. Cauza poate fi un eveniment ce a șocat emoțional copilul: la o trezire nocturnă este întâmpinat de o persoană străină – bonă necunoscută de copil – iar părinții nu sunt prezenți. Copilul retrăiește (în mod repetat) în timpul nopții, prin vis, experiența tulburătoare care i-a generat anxietate.

Până la 3 ani copilul nu va știi că visează, astfel că pentru el experiența și repetarea ei sunt cât se poate de reale. Pentru că încă nu poate verbaliza ceea ce îl tulbură, soluția exprimării anxietății cu care sunt încărcate visele o reprezintă repetarea experienței tulburătoare pe timpul zilei: prin joc.

Repetând situațiile de dispariție și de revenire în condiții pe care le poate controla el (persoana care lipsește poate fi întotdeauna descoperită după o scurtă așteptare), copilul se ajută singur să depășească anxietatea legată de această problemă. În plus Cucu-bau și alte variații ale acestui joc îl vor pasiona la nesfârșit. Jocul îi permite să transforme o situație care în realitate ar fi dureroasă într-o experiență plăcută.

***Exemplu de dificultate la integrarea în grădiniță: cauze generale, explicații, jocul simbolic ca terapie

Bebelușul care a devenit conștient de existența sa, de existența părinților și de posibilitatea de a-i pierde va încerca să compenseze această frică, această anxietate, creându-și în minte o reprezentare a acestora.

Simbolul ține locul unui obiect care lipsește. Fără absența obiectului nu se poate produce simbolizarea.

Din acest motiv, copiii în care părinții investesc foarte mult afectiv au aceleași dificultăți psihologice precum copiii în care părinții nu investesc deloc: primii nu pot să experimenteze nimic singuri, nu cunosc absența părinților și de aceea nu pot să elaboreze ceva despre această experiență necunoscută; ceilalți, care nu au avut parte de o relație continuă sau securizantă, nu pot atinge starea de calm, din moment ce nu au experimentat un astfel de sentiment în cadrul unei relații securizante.

Atunci când vor avea vârsta potrivită pentru a merge la grădiniță, acești copii vor trăi un sentiment de frică teribil când își vor vedea mama îndepărtându-se. Atunci când gândirea nu poate construi reprezentarea (mamei, în acest caz), ea nu se poate mulțumi decât cu prezența fizică. Astfel, aflați în ușa grădiniței, copiii se vor agăța de mama lor, nemângâiați, și va fi imposibil să fie făcuți să înțeleagă. Forța țipetelor lor e pe măsura vulnerabilității psihicului lor.

Dacă pentru toți copiii jocul simbolic reprezintă ocazia de a-și exprima trăirile și de a-și stăpâni anxietatea generată de creștere, într-un context terapeutic, jocul capătă caracteristicile unui tratament psihologic.

Cu drag, psiholog Ioana Neacșu ☀

Articolul a fost publicat inițial în noiembrie 2017.

Fotografiile sunt preluate de pe pinterest.com şi nu deţin drepturi de autor pentru acestea.

Surse articol:

Fraiberg, S. H. (2009). Anii magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor. Editura Trei

Marinopoulos, S. (2014). Copilul tău cum se joacă? – interpretări psihologice ale jocului. Editura Philobia